Brașov de weekend

Da, ai nevoie și de pauză! Și e perfect normal! Nu trebuie să fii tot timpul prins cu ceva. Ai nevoie și de zile cu NIMIC! De fapt, „nimic” e atât de greșit spus. De ce? Pentru că acest „nimic” e de fapt totul. E mult din tot ce ești tu. E timpul când stai cu tine, în tine. E timpul când, poate ca mine, urci șaua Tâmpei, fără să fi planificat de acasă, doar pentru că ideea de a face acest lucru se încadrează indubitabil în categoria răspunsurilor pozitive la întrebarea: Vreau eu cu adevărat să fac asta? DA! Trei de DA! O sută de DA! DA!

Odată ce te decizi să urci, deja devii mai liniștit, pentru că te urmezi, te simți acasă, deși la kilometri buni de ea. Continui să te cufunzi în acest ACASĂ, jucându-te cu zăpada, stând pe loc și luând poziția muntelui, te pui la încărcat la soare, atingi copacii să faceți schimb de energie, îi și îmbrățișezi, că doar asta simți să faci, mergi și faci piruete în timp ce mergi, așa fără motiv, doar pentru că așa simți, și fiind acasă, n-ai niciun motiv să te reții.

Mergând pe poteci, îți aduci aminte și cum ai alergat pe acolo, și de fapt nu neapărat cum ai alergat, ci mai degrabă cum te-ai simțit când ai alergat. Luată de val, spun unii, în realitate perfect conștientă, încep să alerg și acum. Genunchiul nu zice nimic! Pesemne că și lui i-a fost dor de casă! Îmi repet pe pilot automat ce bine mă simt, ce bine e, cât iubesc să fac asta!

Mai îmbrățișez un copac, mai zbor puțin, simt cerul senin din exterior și în interior. Și liniștea. Doar mișcarea blândă a copacilor din care mai cade zăpadă, precum notele muzicale din melodiile lui Einaudi, o mai perturbă, dar cumva tot domol.

Și, că tot ziceam de muzică, nu puteam rata muzica și dansul de pe patinoar. Nu mai fusesem de câțiva ani și clar niciodată într-un loc așa cu munții la o privire distanță. Am uitat de frig și mi-am dat drumul fără frică să alunec în ritmul care venea tot din interior. Magie! De fapt, cât se poate de real. Știți senzția aceea când mersul nu ți se mai pare firesc, când scoți patinele din picioare? Am trăit-o din plin!

În drum spre căsuța de weekend, magică și ea — Tâmpa 1 se numea camera — și, da, de la ferestrele mansardei (Kronhaus), vedeam BRAȘOV-ul acela scris cu litere mari. Am intrat în librăria Humanitas să-mi iau suvenirul de călătorie — o carte, bineînțeles. Nu aveam neapărat ceva în minte, așa că am ales din nou ceva ce am simțit — Călătorie în jurul omului, a lui Sandu Stermin, un tip tare fain care a călătorit mult, inclusiv in junglă spre a-și întregi perspectiva asupra vieții. Ce altceva ar fi putut fi mai potrivit pentru mine, plecată fiind fix într-o astfel de călătorie?

Ce zi! Peste 30.000 de pași adunați, colecționați aș spune, din acest loc superb, în care am simțit că Eu sunt muntele! Da, voi cumpăra sigur și această carte în curând!

Dimineața următoare, după puțină relaxare în căsuță, s-a desfășurat pe ritmul lui Édith Piaf, în locul unde mi-am savurat cafeaua și mult-așteptatul mic dejun, după o plimbare prin zăpadă cu ninsoare — motivul pentru care m-am decis să vin aici.

Life is awesome! Punct!

PS1: Vai, ce mi-a plăcut să citesc tot ce scria în germană pe clădiri!

PS2: Am rugat pe cineva să-mi facă o poză pe Strada Sforii și mi-a zis: „Haha, ți-am făcut și un video deja, căci am mers în spatele tău pe străduță!”. Oamenii de multe ori chiar se bucură să te ajute, dacă le ceri.

PS3: Parte din aceste impresii le-am scris la Bistro de l’Arte, în timp ce așteptam ceva bun de mâncare.