Catalina Serban

îmi place cum se vede lumea de la pieptul tău,

toate sunt la locul lor,

nimănui nu-i e dor;

nici de ieri, nici de mâine,

trăim în acum,

iar tu știi să mă iubești cum.

Atât am așteptat să mă topesc în zare,

Să mă săruți și să miros a mare,

Să închidem ochii și să ascultăm,

Cum valurile ne învață să dansăm.

Să mă îmbrățișezi și să trăim,

Clipa în care ajunge doar să fim.

Nu-ți trebuie multe ca să fii fericit,

Uneori doar marea și cineva de iubit.

PS: plaja Bocca, Nice, France 🤍

Ce e iubirea,

Ce e o piatra,

Ce e lumina?

Ce e foc si nu poate să se stingă?

Ce e ploaia și cum o las să mă atingă?

Mă simt mai ușoară cu aceiași ani de istorie în spate,

De care acum timpul nu mă mai desparte,

Nici spațiul, căci s-a așezat

Durerea imensă purtată de stră și stră bunici,

Învățați să se salveze prin Dumnezeu de frici.

Am voie să-mi pun întrebări, să scot din bagajul primit,

Tot ce mi-a rămas mic.

Nu uit, nu arunc, nu regret, nu ma supar, nu plâng,

Mulțumesc și încep să privesc mai profund,

Cu sufletul, tot ce am și sunt!

Îmi place,

să-ți dau îmbrățișări colorate,

care să te zboare departe,

departe de tot ce-i lumesc,

undeva în simplu și firesc.

Îmi place,

să-ți dau îmbrățișări parfumate,

de două minute și jumătate.

încep să simt că trăiesc,

înțeleg că pot și eu să iubesc.

Îmi place,

să pun cărămizi cu tine,

să râd, să plâng,

să stau dezbrăcată de armură,

să pot să fiu pură.

Îmi place,

să te văd răsărind în fiecare zi,

să admir lumea din tine,

să te iubesc cum știu eu mai bine.

Ia-mă,

cuprinde-mă bine!

PS: Joi, 22 August 2024 - scrisă într-o zi de concediu în care am avut timp să scriu, și ce bucurie!

Mă iau în brațe,

Simt durere și frică,

prea mari

pentru cât sunt eu de mică.

Simt că mă doboară,

mă apăr, obosesc,

am impresia că o să înnebunesc.

Și totuși,

fix când simt că aproape mor,

începe un dialog interior.

fără cuvinte

durerea se face mai mică

și ușor-ușor apare…

o iubire strălucitoare.

vine de departe, a călătorit mult,

nu am cum să nu o ascult!

nu-mi cere nimic.

Îmi oferă alinare, suport, îmbrățișare,

îmi dă voie să fiu eu,

fix așa cum sunt,

cu emoții multe,

cu părți respinse și judecate,

cu tot ce-am simțit că mă desparte.

de viață, de dorința de a trăi,

de gândul că e ușor să fii.

Îmi dă voie să fiu importantă,

să-mi văd unicitatea, frumusețea, sensibilitatea,

mă lasă să cresc,

să-mi deschid aripile cu putere

și să zbor,

spre un eu viitor,

care conține deja

permisiunea de a trăi și a se bucura!

Mă iau în brațe,

Simt iubire,

Zâmbesc, ce împlinire!

Uneori sunt mai frumoasă când plâng,

Că-ți dau voie să mă vezi așa,

Și-odată cu mine, pe mama și bunica mea.

Le simt durerea, lacrimile curg din ea,

Degeaba cred că-i doar a mea.

Uneori sunt mai frumoasă când plâng,

Că-ți dau voie să mă vezi așa,

Cu inima scoasă, de nu știu ce doruri răstignită,

Urlând ca să fie acceptată,

Cu tristețea și frica ei toată.

Uneori sunt mai frumoasă când plâng,

Că-ți dau voie să mă vezi așa,

Femeie ce așteaptă să se nască,

Ca să te ia de mână și să îți dea

Iubirea din care e făcută și cea mai mică stea.