Fericirea e în actul următor

Mulțumesc, Marius! Simt să mă adresez direct ție. Natural. Poate pentru că tu mi-ai citit cartea aceasta.

Eu n-am făcut nimic, am avut impresia că pur și simplu am stat și te-am ascultat povestindu-mi întâmplări, stări, sentimente, dureri, gânduri, bucurii din viața ta.

N-am mai avut parte de experiența acesta până acum și recunosc că m-a suprins și totodată m-a bucurat enorm să privesc rândurile și să le aud rostite de tine în capul meu.

Oare cum e posibil? Mă gândesc că onestitatea, muntele de vulnerabilitate și franchețea cu care ai scris despre tine chiar te-au adus lângă cititor! Vocea ta a ajuns la el, adică la mine.

Despre asta e cartea, nu? Despre un copil, care așteaptă cu dor arzător un „te iubesc” măcar șoptit, spus printre dinți, oricum, doar spus.

Face așa până la un moment dat când nu mai așteaptă, nu mai speră, nu mai consideră că altcineva trebuie să îi spună, își spune singur, la început tot așa șoptit, accesează o putere interioară, poate ruptă din ceva mai mare și pornește la drum cu steaua lui norocoasă în brațe, dar mai ales în suflet.

Și vrea să fie cât mai bun cu putință ca te iubesc-ul să fie mare până la cer și dincolo de el.

Modul, felul de a trăi în care alege să facă astfel este teatrul, ce are să devină mai mult decât o meserie, devine ACASĂ, devine locul în care poate fi, cu plusuri și minusuri, el, liber, tandru, iubitor, gelos, speriat, rănit, singur, iubit, părăsit… complet!

Mi-ai arătat, Marius, cât de mult poate trăi în noi misiunea de a face ceva anume și cât de important este să nu i ne împotrivim! Atunci apare adevărata durere!

Am înțeles din scrierea ta cum e teatrul din mai multe unghiuri și cum să joci un personaj nu înseamnă doar să înveți un text – așa frumos ai descris cu mai multe exemple, travaliul adesea luuuung și necesar pentru ca tu, ca actor, să te încarnezi în personaj, cu trup, minte și suflet.

Mulțumesc pentru că ai împărtășit despre durerea din teatru. Da, da, citești bine! Despre durere. Bucuria o vedem ușor cu toții, însă munca de luni de zile până se naște un spectacol, emoția care te lasă fără respirație, frica paralizantă, imperfecțiunea, greutatea de pe umerii goi ai unui actor, de pe umerii tăi, pe ele nu le cunoșteam, nu le simțeam.

Ei bine, acum, am reușit măcar puțin să le simt și să empatizez cu ele.

Mulțumesc că ți-ai dat voie să scrii și astfel am primit și eu și sper toți cei ce au citit un gram de curaj, curaj și încredere că se poate indiferent de unde vii sau cum arăți, un gram de curaj că drumul e aici, că întrebările și răspunsurile sunt aproape, că fiecare are călătoria lui extrem de personală și privitul în interior, nu în exterior, este cel mai bun sufleor!

„Cred cu tărie că cei mai mulți oameni sunt în locul în care trebuie să fie. Au exact ce și cât merită: exact cât au luptat, exact cât au visat, cât au sacrificat și cât au fost dispuși să muncească. Sigur, mulți se plâng că n-au avut șansă, că „sistemul”, că pilele, că părinții, că școala; dar până și ei știu, în străfundul sufletului, că n-au făcut tot ce le-a stat în putință să-și atingă visul.“

💟 💟 💟

Scris la 13 Ianuarie 2026