Privind înăuntru

Metafora cu flamingii mi-a rămas în suflet. Am închis cartea și mi-am dat seama că-i aveam deja pe peretele meu din living.

„Și simți o liniște mare, un stol de flamingi care se așază pe inima ta.”

Cum să nu vibrezi când citești cuvintele acestea?

Am simțit muzicalitatea pe parcursul întregii cărți. Aveam impresia că ascult un cântec. Poetic, profund și, în cea mai mare parte, al naibii de trist. Dar nu m-a deranjat asta. Ba chiar mi-a plăcut. Pentru că am simțit-o pe ea întreagă, m-am simțit pe mine.

În acest jurnal intim din călătoria personală de vindecare văd prin ochii ei, încă o dată, cât de mult tânjim după iubirea părinților. Copilul neîmbrățișat la timp e încă acolo. M-a atins apropierea dintre femeia și fetița din ea, privită cu maturitate și, totuși, cu blândețe.

„Într-o zi, am luat decizia că nu îmi voi trăi viața fiindu-mi frică și de umbra mea.”

Se simte până în măduva oaselor mele asta, Petronela! Mulțumesc că ai spus-o! Deloc întâmplător, citesc aceste cuvinte într-o zi în care mi-am luat liber ca să mă uit în mine. Ce sincronicitate frumoasă.

Am regăsit și fragmente care îți trezesc toate simțurile și te trag în sufletul locurilor. Un astfel de text răvășitor este „rămășițele verii”. Poate m-a atins atât de tare și pentru că îl citesc acum, la final de vară, cu dorul mării deja acostat pe țărmul meu.

„Apa e caldă. Altă minciună sfruntată a verii care a ieșit deja cu un picior de prin locurile astea. Mă cufund în ea cu sentimentul ultimei băi. Sunt tristă de parcă aș face ultima oară dragoste cu un bărbat foarte iubit, știind că e ultima oară.”

„Sunt o bleagă sentimentală: un drum săpat în piatră care coboară încolăcindu-se către mare are darul să mă facă să plâng. Un leandru amărui, cu flori roșii, sub un felinar aprins, legănîndu-se de la bază, așijderea.”

M-am aruncat și eu în marea aceasta iubită, cu toate ale mele. Umbre și doruri și nostalgii.

Eram pe la ultimele pagini. Citeam și, dintr-odată, mi-am dat seama că port la gât două inimi. Poate pentru că, subconștient, am nevoie să mă conectez cu cea din mine, să-mi aduc aminte că o am și că mă am.

Tot așa, cu avânt, m-am agățat și de o poezie care nu-i aparține Petronelei, dar pe care o iau cu mine totuși:

„Could you just love me like this?”
— Hollie Holden

Mă mișcă fraze de genul:

„Ca să fii frumoasă trebuie să știi că ești frumoasă.”

„Ești urâtă dacă te crezi urâtă. Indiferent de realitate.”

„Am fost o fată foarte complexată.”

Pentru că sunt și rănile mele.
Citind, nu m-am mai simțit singură, urâtă, neiubită, prea mult sau prea puțin. Petronela nu vorbește doar despre „mucegaiurile” vieții, ci și despre soarele cald și blând din ea, pe care a început să-l simtă atunci când privirea i s-a îndreptat înăuntru.

„…multă vreme m-am gândit așa când experimentam bucuria sau mă rugam: că aprind luminița din mine. Și aproape o simțeam crescând și descrescând.”

Scris la 24 Septembrie 2026