Tot albastrul cerului

Ce bucurie că am ajuns la cartea aceasta!

Cele aproape 700 de pagini nu m-au intimidat deloc. Ba dimpotrivă, am simțit încă de la început că urmează o călătorie profundă și surprinzătoare.

Am fost curioasă să merg pagină cu pagină. Doar atât: să descopăr. Oameni, peisaje, sentimente, emoții, povești, locuri, amintiri. Universuri interioare și exterioare. Cu răbdare. Poveștile din cartea aceasta au nevoie de multă răbdare, îngăduință și deschidere pentru a înflori.

E genul de carte intrigantă, nu înțelegi pe deplin de ce, cum, încotro. Dar ești curios să afli. La mine, cel puțin, așa a fost.

Pentru că, în cele din urmă, toate au un sens. Ca în viața fiecăruia dintre noi. Pe măsură ce lași filmul să se deruleze, toate se așază la locul și la rostul lor.

Pe mine cartea aceasta m-a prins într-o perioadă în care nu am căutat să înțeleg cu mintea de ce. De ce destinele sunt dure, de oamenii se rănesc uneori, de ce poveștile de dragoste și de familie sunt complicate, de ce apare o boală. Fără de ce-uri cartea se citește ușor, curge și inima e atinsă.

Alzheimerul precoce, boala lui Émile, personajul principal al romanului, devine un moment de decizie. Pare că nu mai e nimic de făcut și, totuși, este. Cât timp suntem aici, încă este. Poate nu ca să oprim sau să vindecăm boala, dar pentru noi, pentru sufletul nostru, e ceva de făcut cu siguranță.

“Va pleca, fiindcă ultimul lui vis este mai puternic decât frica.”

Pleacă atașat de povestea lui, de ceea ce a fost viața lui până atunci și își dă șansa să privească totul cu alți ochi. Să se privească pe sine, cu sinceritate.

M-au trecut fiorii citind următoarele paragrafe. Mi-am amintit încă o dată cât de puternice sunt gândurile pe care le avem și cum întreaga noastră ființă primește mesajele noastre, de cele mai multe ori inconștiente, și face tot posibilul să ne îndeplinească “dorința”.

“Nu-și dă seama imediat că-și dorește să plângă. Este atât de neobișnuit pentru el să plângă... E din cauza epuizării, fără îndoială. Din cauză că stă cu spatele sprijinit de acest copac, cu afurisitul ăsta de carnet în mână și cu această gaură neagră din mintea lui care nu se luminează. E din cauza ironiei situației. Fiindcă luni de zile s-a rugat în tăcere la Dumnezeu, la îngeri, la forțe oculte, la oricine. A adresat rugăciuni care spuneau Dacă aș putea să uit totul. Dacă aș putea să uit cine sunt... Laura îl părăsise și el avea impresia că viața lui se sfârșea. Nu vedea decât un singur fel în care putea continua să trăiască: să uite, să uite că o iubise. Așa că repetase aceste rugăciuni. Dacă aș putea să uit totul... Astăzi, i-ar plăcea să plângă precum un copil, singur, sprijinit de un copac. Nu-și mai dorește să uite. E prea târziu.”

“Cum poți pierde atât de repede controlul asupra vieții tale?”

E genul meu de carte, pentru că e plină de introspecție. Autoarea merge adânc în sufletul personajelor și arată, cu naturalețe, tot ce există acolo: furie, durere, iubire, teamă, nesiguranță, dezamăgire.

Toate acestea se văd cel mai bine în relația dintre oameni. Émile nu pleacă singur, Joanne îl însoțește. La început doar fizic, apoi și emoțional. Celălalt devine, de multe ori, oglinda prin care ne vedem mai clar.

Călătoria lui Émile este, de fapt, una de vindecare: de iertare, acceptare și întoarcere la lucrurile simple. Un răsărit. O drumeție. O respirație conștientă. Lucruri mici, dar suficiente pentru a reaprinde „o fericire simplă și calmă”. Când începe să lase din greutățile pe care le poartă, viața devine mai ușoară.

Am atât de multe sublinieri în carte, încât cu greu le aleg. Și chiar și acum, scriind, mă emoționez.

Viața ne oferă uneori șansa de a reînvăța să iubim. Cu inima noastră, în felul nostru, acceptând și lumina, și întunericul celuilalt.

În astfel de momente, încep să se întâmple lucrurile care contează cu adevărat.

M-am simțit, pe alocuri, ca la o expoziție. Felul în care sunt descrise peisajele și trăirile m-a făcut să văd imagini, să creez tablouri în mintea mea.

Și poate asta mi-a rămas cel mai mult: ideea că viața e frumoasă atunci când o trăiești cu toate simțurile. Când iubești, când respiri, când observi, când vezi și când te lași văzut.

Simt să mai las și câteva citate, mi-au plăcut prea mult. Le-aș putea analiza, aș putea spune cum m-au atins, dar aleg să nu o fac. Le las aici, pur și simplu, și-mi dau voie, încă o dată să le simt. Să primesc, fără grabă, frumusețea lor, emoția din ele.

“Mi-am dat seama că se întâmplă rar să ne arătăm indulgenți față de noi înșine. Eu, unul, îmi pierdusem obișnuința de a face asta. De fapt, cred că uitasem că mă pot iubi.”

“- …te vei concentra pe vânt.

- Pe vant?

- Da, pe vânt. Senzația de răcoare, contactul lui cu pielea ta, mirosul de mare, gustul sărat, zgomotul pe care îl face…”

“E o fericire atât de simplă, de banală, și totuși n-am fost niciodată așa de senin.”

PS:

Scriu această recenzie la mai bine de 6 luni de la terminarea cărții. Și totuși, a rămas cu mine. Poate că asta e, de fapt, adevărata recomandare.

O parte din ea am citit-o în Franța și am simțit, uneori, că nu citesc, ci că trăiesc într-unul dintre tablourile cărții. Imaginile sunt de acolo.

Am scris și o poezie, tot acolo. O găsești aici.

Scris la 30 Martie 2026