Cine sunt?

Cine mai sunt? Dar, mai ales, de ce vreau să știu atât de tare asta? Ce-mi aduce? Unde mă duce? Cum mă eliberează? De ce vin acum aceste gânduri?

Iau pe rând întrebările care îmi năvălesc în minte și îmi răscolesc sufletul.

Am învățat să mă descriu prin etichete. Multe. Ce rămâne dacă le dau la o parte? Ce rămâne dacă nu mai spun toată ziua „eu sunt așa” și „eu nu sunt așa”?

Încă nu știu.

„Rămâne” e un cuvânt extrem de mic care vine cu o nuanță de pierdere. Și cred că, dincolo de etichete, șabloane, povești, nimic nu lipsește.

De fapt, acolo e totul. Acolo e Eul.

Sunt într-un proces de dezvățare. Dureroasă, în mare parte, și totuși eliberatoare. Dacă am învățat ceva până acum, e că nu există scurtături. Nu există scurtături pentru durere, disconfort sau incertitudine. Trebuie trăite.

Uneori, în viață, avem momente în care ne uităm la acest lac tulburat care suntem noi și nu e nimic de făcut. Doar de observat și de acceptat ce este.

Da, sunt tulburată. Confuză. Mă simt pierdută și mă doare. Aș vrea să știu încotro să o iau, ce să fac, cum să fac. Dar știu că a evita durerea și a căuta doar plăcerea nu e o cale care duce prea departe.

Știu că, în conexiune cu adevărul interior, calea se arată. Nu forțat. Nu ca să evit durerea. Ci pur și simplu, firesc, pentru scopul mai mare al împlinirii misiunii personale.

Așadar, continui să mă dezvăț. Să mă dezbrac de etichete și de gânduri care nu sunt ale mele.

Continui să-mi așez relațiile și să-mi vindec rănile.

Continui.

Cu încredere, poate nu infinită, dar suficientă, în sufletul meu.

With ♡ , Cătălina

Scris la 4 Mai 2026