Cine sunt când știu cine sunt?

Vorbesc des cu mine și mă întreb cine sunt. Acum o lună am și postat aici gândurile pe care le aveam: cine-sunt.

Acum, după ce m-am tot întors la mine la toate vârstele, lucrurile arată diferit.

Am primit acasă părți din mine care erau prinse în imagini și povești prin care m-am definit atâția ani.

Părți neintegrate, părți negate, părți prea adorate. Zâmbete ascunse și uitate, tristețe și dor adânc, cumințenie exagerată, performanță, urâțenie chiar.

Am luptat aprig să păstrez fiecare dintre aceste etichete. Am vrut să îi rămân fidelă de teamă să nu pierd tot ce știam că sunt.

Și totuși, în ultimele două luni, am lucrat conștient să aduc plusul lângă minus și minusul lângă plus, și ceva s-a întâmplat: etichetele au început să se dizolve. Natural. Pentru că nu își mai au rostul, nu mai servesc.

Acum pot fi, în același timp, și alb, și negru, și puternică, și vulnerabilă, și atunci nu mai există un singur cuvânt care să mă definească. Iar mintea nu mai are de ce să se agațe.

E spațiul în care apare libertatea.

Libertatea de a alege cine sunt în prezent, nu de a repeta pe pilot automat poveștile trecutului.

Libertatea de a fi prezentă cu viața, nu de a reacționa din durerile nerezolvate din inconștient.

Până nu demult credeam că a găsi eticheta potrivită sau setul de etichete potrivite înseamnă să am definiția a cine sunt. Astăzi cred că adevărata cheie este să nu mai am nevoie de niciuna.

Sunt un fluture care zboară liber.

Uneori roz, alteori galben, verde, curcubeu.

Nu culoarea mă definește, ci zborul.

Aripile îmi sunt deschise către cer, iar viața mă poate purta în orice direcție.

Nu mă mai ține în loc nevoia de a fi cine am fost.

Astăzi ajunge doar să fiu!

Scris la 8 Iunie 2026