Când aleg să nu repar nimic

Mă așez în a treia zi din challenge-ul de 30 de zile de scris și lucrat la acest blog, în fața foii goale de hârtie. Ce să scriu? Ce să spun?

Am pe fundal niște whiskey blues, genul acela de muzică care te face să crezi că doar The sky is crying… nu și tu.

Îmi spun că nu sunt într-o stare prea bună. Ziua a mers altfel decât îmi imaginasem. Și totuși, dacă nu sunt într-o stare bună, atunci în ce stare sunt. Mai concret: ce simt și ce nu-mi place din ceea ce simt?

Simt o strângere în stomac. O oboseală ușoară, de fundal, în corp — poate prea mult sport ieri, poate un somn fragmentat noaptea trecută. Și apoi vin gândurile. Cele prea bine cunoscute. Pe pilot automat:

„N-ai făcut bine aia.”

„N-ai făcut bine aia.”

„Ai pierdut niște bani aiurea.”

„Te-ai mișcat prea încet cu task-ul acela.”

„N-ai călcat rufele.”

„Ai anulat o întâlnire pentru că nu voiai să vorbești despre ceva important și greu.”

Și aș mai putea continua și cu altele. Repertoriul e vechi. Dacă le dau curs și mă duc cu ele, știu deja ce urmează: se amplifică. Mă copleșesc. Și ajung să mă lupt cu ele — să cred că pot să le controlez, să vreau să dispară repede, cu tot cu starea asta neplăcută.

Există însă și o alternativă. Să recunosc, mai întâi, că nu-mi e tocmai bine. Că au fost câteva triggere azi. Că există oboseală în corp și am nevoie de un somn mai lung. Că e ok să nu-mi iasă toate în fiecare zi. Că e ok să nu știu ce să fac cu starea asta.

Că sunt, totuși, în regulă.

Doar câteva minute de observare, fără judecată — nici a stării, nici a reacției mele la ea — și apăsarea începe să se diminueze. Îi fac loc să fie. Oricum este deja acolo. Doar că eu nu știu încă să o accept.

Se pare, însă, că se poate învăța.

Închid ochii și îmi dau voie să trăiesc dezamăgirea aceasta câteva minute. Învăț, ușor-ușor, să fiu suport pentru mine. Și apoi îmi amintesc de:

trandafirul galben primit,

mâncarea pregătită cu grijă de partener,

plimbarea de dimineață prin parc,

cafeaua,

zâmbetul soarelui,

reușitele de la birou,

da — n-au fost numai nereușite.

Apare un strop de liniște aici și acum! Îmi aduc aminte de Andi de la Headspace care zice că cerul e mereu senin.

Just look up!  (Privește in sus!)

Mă gândesc că uneori look up poate însemna să privești o clipă, două în interior, cu sinceritate, cu blândețe, cu iubire și să te lași văzut de soare. O să simți căldura lui imediat.

Just remember the blue sky! 🌈

Scris la 14 Ianuarie 2026