Cum m-a atins documentarul „Hoinari prin munți”

Ce poveste! Ce vieți! Ce val de inspirație!

„Hoinari prin munți” este un documentar ce are ca protagonist Muntele. Asta ne-a spus Dinu Mititeanu la proiecția de la Muzeul Țăranului Român din 8 iulie 2026, la care am fost prezentă. Și totuși, noi, ca oameni, avem adesea nevoie de poveștile altor oameni, din care să ne luăm impulsul explorării. Avem nevoie ca cineva să ne arate muntele prin ochii lui. Sau marea. Sau o carte. Poate pentru că frumusețea ajunge și la noi când vedem viața altcuiva construită în jurul ei.

Cine sunt Dinu și Marlene Mititeanu?

Dinu și Marlene Mititeanu nu sunt doar doi oameni care merg pe munte. Sunt doi oameni care și-au construit viața în jurul muntelui. De aproape trei decenii sunt parteneri de drum și de viață, iar filmul surprinde nu doar relația lor cu natura, ci și felul în care această relație le-a modelat existența.

Cum a apărut filmul

Filmările au început în anul 2020 și s-au întins pe parcursul a cinci ani. Regizorul, Cosmin Dumitrache, a construit cu răbdare acest proiect independent, strecurându-l printre celelalte proiecte în care era implicat.

La finalul proiecției ne-a mărturisit că ideea documentarului i-a venit după ce a citit primele două cărți ale lui Dinu Mititeanu. În acești ani a trecut și prin perioade de blocaj și nesiguranță, în care părea că filmul nu își găsea forma. Totuși, scânteia inițială a rămas aprinsă, a continuat să o lase să se așeze, a refăcut porțiuni întregi din documentar și, încet-încet, s-a apropiat de Dinu și de Marlene, însoțindu-i în câteva ture montane.

Atunci a descoperit că, dincolo de povestea muntelui, mai era o poveste care merita spusă: povestea lor de viață. O poveste autentică, discretă și profundă, despre doi oameni care par să-și fi întâlnit unul în celălalt chemarea de a trăi muntele.

Câteva secvențe care au rămas cu mine

La începutul filmului m-au impresionat foarte tare mărturiile sincere ale oamenilor care au mers de-a lungul anilor pe munte cu Dinu. Prin cuvintele și zâmbetele lor, au ajuns la mine șarmul, entuziasmul și iubirea cu care vorbește despre munte și îl trăiește.

La un moment dat, cortina se ridică și apare povestea dintre Dinu și Marlene. Și iubirea nemărginită față de Piatra Craiului a amândurora. Mi-a plăcut să descopăr cum a început totul, cât de naturală a fost și este relația lor. Dinu spune despre acest moment al întâlnirii dintre ei că este începutul celei de-a doua vieți a lui. Pentru că Marlene „apare pe potecă” la ceva timp după pierderea primei sale soții, parcă spre renaștere.

Îmi revin în inimă cuvintele lui Marlene despre smerenie, rostite undeva pe un munte, moment în care a ajuns la mine ideea că pentru transformarea unui om nu sunt neapărat necesare retreat-uri, cursuri, formule complicate. Ascultând-o, mi-am dat seama că e nevoie de prezență, de natură și de onestitatea de a te observa pe tine însuți, de a-ți da seama ce ai nevoie cu adevărat. Poate fi simplu.

Apoi vine întâlnirea cu Matterhornul, un munte situat în Alpi, la granița dintre Elveția și Italia, de peste 4000 de metri, unul dintre cei mai înalți din Europa. Nu înălțimea lui m-a impresionat, ci firescul cu care Dinu și Marlene au trăit această ascensiune. Dinu avea 77 de ani atunci. Și nu, scena nu a fost prezentată în film ca un record, ci exact cum a fost în realitate, un vis împlinit al celor doi, în care au trăit 23 de ore.

Oamenii aceștia trăiesc simplu și totuși la înălțime. Ei nu cuceresc munți, ei se lasă cuceriți de munți! Ei nu doboară recorduri, ci doar trăiesc viața ghidați de propriul set de valori și priorități, oferind celor ce au ochi să vadă din frumusețea pe care ei o descoperă în călătoriile lor.

Împărtășiri personale

Am fost puternic cuprinsă de emoții pe tot parcursul filmului: bucurie, entuziasm, adrenalină, împlinire, astfel că atunci când s-au aprins luminile în sală la finalul proiecției, lacrimile mele curgeau fără oprire. Oare de ce? Vin mai multe răspunsuri către mine, fiecare cu părticica lui.

În primul rând, după o zi de birou, în care ceea ce am făcut nu m-a dus neapărat într-o zonă de entuziasm sau împlinire, m-a cam ținut din visare, sufletul meu a găsit o portiță spre a fi, spre frumos, spre fără limite, spre autentic, spre iubire, spre viu, puncte în care simt că îmi e din ce în ce mai mult locul. Pur și simplu, după zile și zile în care poate uităm de noi și de sufletul nostru, un astfel de film poate deveni un prilej de reconectare și de întoarcere către noi înșine. Ca și cum emoțiile erau deja acolo, adunate de zile sau poate de ani, iar într-un context de suflet își găsesc, în sfârșit, loc să se elibereze.

În al doilea rând, m-am întors la mine cea de acum 6-7 ani, cea care descoperea muntele și era fascinată de lumea aceasta nouă. Eu, cea care îmi pansam rănile cu bucăți de nori și crengi de brazi, cea care coboram în weekend-uri din rotița de șoricel și pășeam pe poteci, eu, cea care învățam să iubesc ploaia, să fac loc soarelui, să privesc și să salut oamenii, să zâmbesc și să respir cu toate simțurile. Inevitabil, filmul m-a adus către mine de atunci și mi-a redat toate zilele de munte în fața ochilor. A fost filtrul prin care m-am conectat eu la povestea lor.

În al treilea rând, lacrimile care au curs au fost de bucurie și de inspirație pentru cei 87 de ani ai lui Dinu, la care ne arată extrem de natural că muntele și iubirea sunt cele mai bune suplimente pentru un trup și un suflet tinere. Dacă îți urmezi calea, viața te susține. Pe mine asta mă emoționează enorm, inclusiv acum când scriu!

Am plecat de la film mai vie, mai ușoară, cu dor de munte. Am simțit că a fost o întâlnire autentică, în care nu am primit indicații sau răspunsuri, ci mai degrabă întrebări care contează cu adevărat pentru suflet.

Fiecare dintre noi poate pleca cu o altă întrebare după o astfel de întâlnire.

Pe mine m-au însoțit două.

Ce mă împlinește să fac?

Când mă simt vie?

Sunt curioasă: tu cu ce ai rămas din acest film, dacă deja l-ai văzut? M-aș bucura să aud.

PS: Uneori nu aleg ce să scriu. Articolul acesta și-a cerut singur locul pe hârtie. Cuvintele și emoțiile îmi ieșeau prin piele, iar eu doar le-am lăsat să se aștearnă.

Imaginile din articol sunt capturi din trailerul oficial al documentarului și sunt folosite doar cu scop ilustrativ.

Dacă v-a stârnit curiozitatea, vă invit să continuați călătoria, prin munții interiori și exteriori, de aici:

Site-ul lui Dinu Mititeanu: dinumititeanu.ro

Pagina documentarului: Hoinari prin Munți (Instagram)

Trailerul oficial:

Scris la 18 Iulie 2026