Locul meu de meditație

Locul meu de meditație. Cred că am trecut aproape zilnic pe aici în ultimele 2 săptămâni. Acele două săptămâni…în care totul era gri, deși numai “sunny days” au fost la orizont. Am trecut și m-am oprit de fiecare dată pentru câteva respirații mai profunde, uneori a scăpat și câte un oftat, ceva tristețe, multă tristețe de fapt, alteori un zâmbet mărunt.

Am văzut acest loc în toate momentele zilei. Dar de ce m-am oprit? Cel mai simplu răspuns ar fi pentru că e acasă și acasă te face să te simți în siguranță, deci iubit, indiferent cât de trist, pierdut, imperfect sau în criză ești. Nu trebuie să spui nimic, să explici cum te-ai schimbat de la ultima vizită. Se simte totul. Când ești în criză nu poți să ascunzi cu nicio mască sau cel puțin nu în fața lui acasă. Și în adâncul tău nici nu vrei să ascunzi, pentru că ai nevoie de îmbrățișarea aia care se lipește ca un plasture imens peste toate rănile, văzute și nevăzute, ai nevoie să ți se spună că ești bine, așa cum ești, că poți. Dar ai reprimat de atât de multe ori această nevoie încât atunci când apare aproape că te simți vinovat și rușinat. De ce să am eu nevoie de o îmbrățișare acum? De conexiune, de înțelegere, de o frântură de acasă? De ce? Ar trebui să fiu puternic și să n-am nevoie de aceste lucruri, dar adevărul este că nu sunt, sau nu acum cel puțin.

Și tot așa dialogul poate continua la nesfârșit. Fără brutalitate însă, cât se poate de natural dialogul se oprește și apare liniștea, pacea, prezentul are loc sa fie, chiar și pentru o clipă, două doar. Cred că de aceea m-am oprit mereu: magia locului meu de meditație stă în faptul că mă face pe mine singură, doar fiind acolo cu toate respirațiile de vânt schimbate între copaci, cu tot verdele, cu toate păturicile pufoase de nori să mă îmbrățișez, să-mi spun că sunt bine fix așa cumsunt, chiar și în criză.