Relația mea cu sportul - partea I

Îmi aduc aminte de mine mergând cu foarte mare drag la pădure, plimbându-mă cu bicicleta sau dansând până la ultima melodie, la orice petrecere.

De asemenea, în serile de iarnă, când stăteam mai mult în casă, făceam abdomene cu mama și fratele meu și ne distram împreună provocându-ne unul pe altul cu numărul de repetări.

Una dintre formele mele preferate de mișcare a fost dansul. Dansând simțeam că trăiesc cu adevărat, că dau curs unui ritm diferit de cel obișnuit al fiecărei zile. Era spațiul cel mai bun pentru mine sa fiu liberă, puteam să fiu eu, fără convenții, fără reguli stricte, fără etichete, ieșeam din cumințenie, din predictibil.

Am observat că ceea ce dansul îmi oferea atunci, și îmi oferă și acum, libertate, conexiune cu sine, am reușit să regăsesc și în sport. Cred că asta m-a ajutat să mențin obiceiul de a face mișcare în ultimii șapte ani.

Am practicat dansuri sportive câțiva ani, în școala generală, cu mare drag, dar în liceu nu am mai putut continua. Toată energia mea s-a dus către învățare. Notele de 10 la toate materiile nu se obțin așa ușor! A urmat facultatea și acolo am continuat la fel, cu motoarele turate pentru studii, până într-o zi când am simțit că nu se mai poate doar așa.

Nu-mi amintesc exact cum mi-a venit ideea, dar știu că era spre primăvară, în ultimul an de facultate. Lucram part-time, probabil aveam și inima frântă 😃, când m-am îmbrăcat și m-am dus în Cișmigiu să alerg… să merg, să iau o pauză, să fac altceva.

Ceva mă durea. Așa a început totul.

Nu mă simțeam tocmai bine în pielea mea pe atunci. Aveam câteva kilograme în plus, stima de sine era jos de tot și, totuși, știam că, dacă nu încerc ceva diferit, lucrurile nu se vor schimba.

Am alergat foarte puțin, poate 100 de metri, pe aleea aceea mai lungă din parc. Dar nici nu contează cât sau cum.

De la ieșirea din camera de cămin, și apoi alergând, simțeam din ce în ce mai intens toate emoțiile cu care plecasem la drum: singurătatea, tristețea… Ele erau partenerele mele nelipsite. Și totuși, în același timp, un sentiment nou, mic, dar foarte puternic apăruse: bucuria că făceam ceva pentru mine, că ieșeam din casă cu toate nesiguranțele mele și supraviețuiam.

Ușor-ușor am început să mă apropii și de aparatele de fitness din parc. Îmi plăcea mult, chiar dacă uneori eram doar eu și niște bătrânei 😃. Plecam cu mintea relaxată, îmi luam puterea de a continua, ceva se simțea diferit. Încercam să-mi îndrept atenția către interior, către sentimentele noi care apăreau.

Nu aveam haine de sport. Adidași? Poate doar o pereche. Când am cumpărat prima pereche de colanți, a fost o sărbătoare și, în același timp, o provocare să îi port! Mă îmbrăcam mai office în perioada aceea.

Am continuat să ies în parc în lunile următoare, alergam puțin, treceam și pe la aparate. A venit vara, am terminat facultatea și, în toamna aceluiași an, în octombrie, am început să alerg alături de 321sport.

Pare foarte simplu din cum scriu eu aici, dar nu a fost deloc așa. Mama auzise de acest grup la radio sau la TV și îmi tot zicea: „De ce nu te duci și tu? Hai, du-te și tu cu ei, uite ce frumos e!”

Nu mă duceam. Îmi era teamă să arăt nesiguranțele mele în fața altora, îmi era rușine să ies, să fiu văzută, să pornesc de la zero. Multe gânduri apăreau și mă opreau.

Și totuși, într-o seară am zis: gata, mă duc! Cât de rău poate să fie!? Frica, rușinea, anxietatea erau acolo, dar era și ceva la fel de puternic care mă împingea: nevoia de a face ceva pentru mine, de a vedea și latura luminoasă a vieții, de a transforma tristețea și respingerea pe care o simțeam în combustibil pentru mai departe. N-am analizat prea mult motivul; știam doar că trebuia să fac ce era de făcut. Atât. Aveam să înțeleg mai târziu de ce.

Îmi amintesc că am făcut tura de 3 km pe care o ținea Radu Restivan. Ne-a povestit despre grup și despre regula nr. 1: Nu lăsăm pe nimeni în urmă. Am alergat cei 3 km, cu muzică, cu alți oameni în jur, fiecare cu propriile gânduri, și totuși împreună! M-am simțit excelent. Ceva a vibrat în mine.

Am depășit o barieră importantă în acea seară. Simțeam călătoria către mine începută!

Am continuat să alerg alături de ei în fiecare marți seara, indiferent de vremea de afară: 3, 7, 14 kilometri.

În mai anul următor am mers la primul semimaraton. A fost greu, aveam și dureri la tibii, dar l-am făcut!

M-am simțit mai puternică, mai bogată, mai vie!

Am văzut oameni de toate vârstele, oameni „de birou”, care, la fel ca mine, simțeau nevoia de a face ceva pentru corpul lor și pentru sănătatea lor mentală.

Mi s-a părut minunat!

Am continuat!

Ce a însemnat 321sport pentru mine? Running familia, un spațiu de acceptare, de încurajare, de încredere, un imbold la consecvență, cu angajament față de mine.

321sport a adus muzica și dansul din nou în viața mea, a făcut ca în serile de marți să mă simt primăvără, deși veneam mereu cu iarna grea dupa mine în perioada aceea.

321sport e o comunitate faină, în care am ajuns când aveam cea mai mare nevoie și care mi-a deschis noi orizonturi către mine în primul rând, către ceea ce pot face și pot fi, către cum mă pot bucura că sunt aici.

🌞

PS: Partea a doua din această serie de articole va fi despre ce am trăit în comunitate, ce amintiri am, pentru ce sunt recunoscătoare și pe unde am alergat.

Scris la 10 Martie 2026