Din cer au căzut 3 mere

N-am mai citit de ceva timp o carte de la care să nu aștept să primesc indicații despre ce ar fi bine să mănânc, cum să dorm mai calitativ, cum să vindec dureri emoționale sau ceva asemănător. Cu alte cuvinte n-am mai citit de ceva timp o carte de literatură!

Și da, a fost puțin greu acest exercițiu al cititului de dragul cititului fără să caut un anume răspuns.

Am cumpărat cartea pentru că i-am tot văzut coperta în primele rânduri ale librăriilor și pentru că descrierile de pe spatele ei m-au făcut curioasă să descopăr cum se poate salva o lume, cum se poate reumple de speranță, poate pentru că și eu am căutat-o de multe ori când simțeam că  propria-mi lume se prăbușește. Mă întrebam, prin iubire oare?

Desigur, las plăcerea fiecăruia dintre voi să descopere dacă acesta este răspunsul! Ceea ce vă pot spune este că experiența citirii acestei cărți a fost încă de la început încărcată cu emoție pentru mine. De la prima frază compasiunea a răsărit domol și s-a îmbrăcat apoi în curiozitate. Nu ai cum să nu te întrebi: dar de ce s-a întins Anatolia, personajul principal, să moară? Cum decide cineva să facă acest lucru? Și cât de apăsător poate fi un astfel de moment.

“Vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară.”

Emoțiile au continuat să răsară și să se diversifice pe măsură ce dădeam pagină cu pagină. Am simțit revoltă în anumite momente față de modul cum se petreceau anumite evenimente, dar am stăpânit pornirea de a judeca în vreun fel și nu de puține ori, cu uimire și bucurie, am descoperit cum în tot “răul” nu ezita să apară și un strop de “bine”, subtil, delicat și foarte duios, parcă spre a pansa sufletul încărcat cu care trăiam toate evenimentele. Un astfel de moment este cel al interacțiunii dintre Anatolia și primul său soț, pe care doar ce îl cunoscuse, dar cu care a putut empatiza, clipă în care s-a dizolvat spațiul dintre ei, iar podul dintre inimile lor, “însetate de iubire”, s-a construit:

“Acest dialog necomplicat, dar pătrunzător în sinceritatea și duioșia lui, ținut într-o șoaptă rușinată, a legat temeinic și pentru totdeauna inimile lor tinere și însetate de iubire.”

M-a mișcat acest pasaj pentru că este foarte real. Așa e și în viață, ne legăm cu oamenii pentru că împărtășim aceeași frică, aceeași pasiune, aceeași dorință de a fi iubiți.

Ne legăm și cu cărțile, de cărți sau prin cărți, bucăți din noi înșine. Așa de frumos a fost surprinsă această legătură de către autoare, Narine Abgarian, prin intermediul Anatoliei, aflată în suferință puternică la un moment dat, dar alinată de foșnetul din “paginile cărților ei iubite, care miroseau a piele și clei, fără copii și nefericită, înconjurată de creaturi nevinovate la serviciu și torturată de ura soțului ei în casa părintească”. Dragostea cărților e nemărginită și încălzește sufletul ei greu încercat. Am empatizat din nou, pentru că nu știu exact de ce, dar mereu m-am simțit mai bine cu câteva cărți în jurul meu, și implicit cu sute de povești, oameni, timpuri vechi și noi.

M-au copleșit de asemenea de-a lungul cărții toate tragediile prin care satul de munte Maran, din Armenia, împreună cu locuitorii săi, maranenii, trec de-a lungul timpului: cutremur, război, foamete, pierderi nesfârșite ale oamenilor dragi. Nu de puține ori am vrut să las deoparte cartea. Însă, deși dureroase și încărcate, toate aceste evenimente au fost relatate prin descrieri absolut minunate, minuțioase, scrise cu sufletul unui artist și în același timp cu exactitatea unui chirurg. M-au făcut imediat să-mi imaginez, să desenez tablouri prin care să simt mai bine durerea, puterea naturii și a omului de a înfrunta și a depăși perioade crunte, fiecare așa cum i-a fost dat.

“Educația, nu aici trebuie să fie, a zis Satenik, bătând cu degetul în fruntea vărului ei, ci uite-aici, în inimă” – și-a pus palma pe pieptul lui. Ce mare adevăr! Cu toții ne educăm în modul clasic, mergem la școală, alergăm după diplome și prea puțini ajungem să ne apropiem de inima noastră și să ne citim simțurile, moment în care cred eu, ne găsim locul, nu mai avem de căutat, de așteptat, de alergat, de discriminat între bine și rău. Când reușim să facem acest lucru, ne minunăm, precum Anatolia care “se mira cum de nu observase înainte această legătură necondiționată dintre ea și tot ce o înconjoară – fie oameni, păsări sau pietrele din vechiul cimitir. “Nu există rai, dar nici iad nu există”, a înțeles deodată Anatolia. “Fericirea e raiul, amărăciunea e iadul. Și Dumnezeul nostru e pretutindeni nu numai fiindcă-i atotputernic, ci și fiindcă El este în toate acele fire nevăzute care ne leagă pe unii de alții”. Și ce frumos ne leagă, din generație în generație, de părinți, de bunici, stră și străbunici!

Poate chiar după un astfel de moment revelator, în care Anatolia se așază în lume și lumea întreagă își găsește duios locul în ea, minunea se produce și casa în care se așază să moară se umple de viață. Vă las pe voi să descoperiți cum!

Conturând o metaforă sublimă a iubirii, spre final cartea mă face să-mi descrețesc sufletul încruntat după atâtea tragedii, să mă gândesc cu drag și dor la cei ce au fost înaintea mea, dar și la cei ce vor veni, să simt ața imaginară cu care suntem legați cu toții în acest câmp, pe viață și pe moarte, să capăt încredere că lucrurile pot merge oricând și spre bine! Văd dintr-o dată oamenii cu care am crescut și de care m-am depărtat într-o oarecare măsură, mă așez în curtea casei părintești și mă îmbrac în culoarea verde a copilăriei, inima îmi bate:

“și uite ce voiam să spun cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim – pentru un timp sau pentru totdeauna, ele se închid cu toate lavoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire – sărind și topind, cu inima gonind nebunește acolo unde nu mai e nimeni de mult

ne-a luat prea mult să creștem, ne-a luat prea mult să alegem, grâul de neghină

cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte”