Unde timpul nu ticăia

Să fi fost în jur de ora 4 după-amiaza. Într-o zi de august, în luna mea. Aici am ales să celebrez cele 30 de veri portocalii. În acest sătuc de munte, în care aparent nimic extraordinar nu se întâmplă.

Mi-am dorit mult: tot cerul pentru mine. Și munții. Și liniștea.

Ploua mărunt. Prin fereastra larg deschisă priveam picăturile de apă cum se așază pe iarba din curtea casei și o înverzesc tot mai tare. Și aerul, ah, aerul. Răcoros, mă făcea să trăiesc fiecare respirație. Stăteam pe scaunul din bucătăria aceea mică de nicăieri și priveam munții, pâlcurile de aburi din jurul lor și norii coborâți atât de jos că parcă îi puteam atinge. Simțeam că încetinesc. Că mă contopesc cu totul. Zâmbeam.

În sfârșit, aveam timp să respir. Tocmai aici, în bucătăria asta mică, în care toate lucrurile erau înghesuite, aveam loc să fiu! Tocmai aici. Îmi plăcea mobila de un roșu stins și frigiderul roșu asortat cu ea. Detalii. Lumina caldă a becurilor, ceasurile care nu ticăiau, ci topeau timpul ca în tablourile lui Dalí. Nimeni nu se grăbea nicăieri, nu era nimic de rezolvat, nu era nimic de interpretat, natura stabilea ritmul, culorile, tonul.

Aveam sentimentul că sunt acasă, deși nu eram.

Și atunci mi-am amintit de copilărie, de zilele în care trăgeam pătura peste birou și, odată intrată sub ea, lumea apărea altfel. Mai liniștită, mai caldă, mai vie.

Simțeam, ca și acum, că mă pot bucura fără să am nimic. Că ajunge să fiu.

Obertraun, Austria — august 2026

Scris la 12 Septembrie 2026