Wildstrubel by UTMB

Îmi aduc aminte și acum ziua în care ne-am înscris la acest concurs, Wild 25! Eram în prima noastră aventură de două săptămâni de remote work în afara țării, în Europa, mai exact în Elveția. Doar ce fusesem cuceriți de minunăția munților de acolo, și pe bună dreptate! Uitați-vă doar ce peisaje și imaginați-vă cum mi s-a umplut mie inima de bucurie când le-am traversat:

În stânga snapshop de pe Pilatus Kulm, în dreapta jos de pe Rigi Kulm. Undeva pe culmile fericirii oricum! 

Așadar doar ce trăisem experiența acestor vârfuri minunate, când aveam de gând să ne înscriem la cursa din Nice (e și aici de scris o poveste cândva) parte din seria evenimentelor UTMB, doar că nemaifiind locuri am fost nevoiți să alegem altceva și cum eram proaspăt îndrăgostiți de Elveția, e limpede ce am ales. Am zis că o tură de 25 de km cu 1200 de metrii diferență de nivel, ne-ar fi de-ajuns, că timp ar fi destul de pregătire, dat fiind că nu era primul eveniment de genul pentru noi. Doar ce făcusem semimaratonul (21K) la Brașov, pe 1 iunie, urma Predealul cu un cross, sigur o să fim în formă. Eram pe la final de iunie când ne-am înscris, iar cursa avea să se întâmple pe 15 septembrie. 

Fac o paranteză, pentru că țin să menționez câteva detalii:

(Concursul ales face parte dintr-un circuit internațional de ultramaratoane montane, organizat sub umbrela faimosului UTMB® Mont-Blanc (Ultra-Trail du Mont-Blanc), una dintre cele mai prestigioase curse de alergare montană din lume (din lume!), cursă la care ajunge doar crema cremelor. Avem și noi alergători de elită prezenți acolo, iar unul dintre ei a și obținut un loc 3 acum câțiva ani, este vorba despre Hajnal Robert. Este o experiență cu adevărat unică și ca spectator, și ca alergător. Așadar sub umbrela acestei curse regină se organizează evenimente similare peste tot în lume, iar ce am ales noi a fost un eveniment din Elveția și ne dorim să continuăm în fiecare an cu câte un loc nou.

Diferența de nivel înseamnă numărul total de metri pe care îi urci sau cobori într-o cursă și este o măsură a cât de greu este traseul din punct de vedere al urcărilor și coborârilor. Să luăm un exemplu: dacă plecăm de la nivelul de 500m și urcăm 1000m, înseamnă că am acumulat 1000 de metrii diferență pozitivă de nivel (pozitivă pentru ca am urcat), și dacă apoi coborâm 500 de metrii, înseamnă că am mai acumulat încă 500 de metrii diferență negativă în acest caz, deci în total avem 1500 de metrii diferență de nivel, suma urcărilor și coborârilor în metrii.)

Închizând paranteza, timpul a trecut, iar pregătirea nu a mers chiar conform planului, pentru că viața te surprinde mereu și îți aduce evenimente neprevăzute, moment în care nu îți rămâne decât să refaci planul. Concret, eu, noi, am fost atenți la semnele corpului nostru și nu de puține ori am încheiat antrenamentele mai repede decât era planificat pentru că pur și simplu nu mergea și am învățat că să trag de mine, de cele mai multe ori nu ajută. În plus, e ceva ce fac pentru starea mea de bine, pentru a-mi îmbogăți și înfrumuseța viața, nu pentru a bifa cu orice preț ceva. Am traversat așadar fiecare zi cum am putut mai bine, uneori tăvălind-mă pe jos, copleșită de provocările vieții, alteori cu zâmbet larg și energie, până în săptămâna dinaintea concursului când am decis că ar fi bun un hike pregătitor unde să adunăm și ceva diferență de nivel, ca urcarea ce ne aștepta să nu ne ia chiar așa prin surprindere. 

Într-o sâmbătă, la 6 dimineața am pornit la drum din București spre Zărnești cu gândul de a cuceri și a ne lăsa cuceriți de vârful Piatra Mică din munții Piatra Craiului, fără să știm foarte bine la ce ne-am aventurat. S-a dovedit a fi un traseu destul de greu pentru mine în acea zi, astfel că am trecut printr-un carusel de stări emoționale, dureri de genunchi, gambe, culminând cu o sesiune bună de plâns seara când m-am întors acasă după mai bine de 8 ore de hike tehnic și vreo 15 de drum în total. Plângeam pentru că mă durea genunchiul zdravăn și-mi părea rău că l-am deranjat fix acum înainte de concurs. 

Nu a fost numai durere, a fost și plăcere desigur. Mersul pe culme a fost spectaculos, saluturile schimbate cu parapantiști de neuitat, cerul senin, liniștea munților, măreția lor, faptul că am savurat totul alături de oameni dragi, și cookie-urile pregătite cu drag de acasă și verdele pur.

Ne-am cățărat, a durut, dar am trăit în prezent, căci nu era nimic mai important decât să fiu atentă unde pun piciorul și de ce piatră mă agăț cu mâna în acele momente! Când mă uit la poza de mai sus am impresia că pot face orice, că în ciuda a tot ceea ce creierul îmi spunea, că nu mai pot, că e prea mult, că era mai ușor pe canapea, e ceva mai puternic, e o esență într-o sticluță mică pe care când o accesez simt că zbor și că nu mai există limite!

Întorși seara acasă cum spuneam a urmat durere, apoi o săptămână de băi cu gheață sau măcar apă rece pentru a reduce inflamația și desigur multe gânduri despre cum o să merg și o să fiu doar un spectator al concursului. Mă încerca un sentiment de ce rău mi-ar părea rău să fie așa, recunosc, însă nu țineam cu dinții de ideea de a mă așeză la start cu orice preț. E frumos să fii și spectator până la urma! E frumos să fii, punct!

Am plecat la drum, ca și cum eram pregătiți să alergăm, dar mai ales să ne bucurăm de munte și de faptul că facem din nou ceva de pus în ramă împreună! A fost un drum lung, pregătiri multe, de la echipamentul obligatoriu, la batoanele și biscuiți made by me de acasă care aveau sa ne asigure energia pentru run, bagajele pentru cele 3-4 zile de călătorie…

Am avut avion spre Zürich la 6:30  dimineața din București, adică ne-am trezit pe la 3:30. De fapt, eu nu am putut sa dorm mai deloc, pentru că erau prea multe emoții legate de cum o să fac sau mai bine spus cum nu o sa fac nimic în ziua aceea. Din 4 ore de somn nu cred ca am atins nici măcar două! Cu toate acestea zborul a fost lin și din aeroport după o pauză de cafea, a urmat un drum de alte ceva ore, 3-4 până în Leukerbad, unde avea să fie și startul concursului și unde ne aștepta și căsuța pentru cele 3 zile. 

Contrar așteptărilor m-am încărcat pe drum, am început să respir și să mă relaxez. Poate pentru că mă simțeam în siguranță, poate pentru că trenul mergea fără niciun zgomot, iar oamenii șopteau întrei ei, nedorind să deranjeze pe cei din jur, poate pentru că tot ce vedeam pe geam era verde și viu! Magic! N-am simțit orele de pe tren, pur și simplu s-au scurs natural, m-am relaxat în sfârșit.

După tren a urmat să luăm un autobuz, din Leuk Bahnhof până în Leukerbad Busterminal. Dar nu înainte să scoatem toate hainele groase din bagaj și să le punem pe noi, pentru ca era friiiig! Superb, a fost absolut superb tot drumul acesta! Munți peste tot! Atât de mulți și de frumoși că s-au așezat în inimă! Si au și rămas acolo! 

După tren a urmat să luăm un autobuz, din Leuk Bahnhof până în Leukerbad Busterminal. Dar nu înainte să scoatem toate hainele groase din bagaj și să le punem pe noi, pentru ca era friiiig! Superb, a fost absolut superb tot drumul acesta! Munți peste tot! Atât de mulți și de frumoși că s-au așezat în inimă! Si au și rămas acolo! 

Tot frig când am coborât din autobuz, chiar mai frig și cu mult vânt. Ne-am speriat puțin gândindu-ne ce o să facem dacă așa are să fie și ziua următoare! Am zis totuși sa ne încredem în prognoza meteo care se anunța foarte bună, cu soare și temperaturi peste 15, poate chiar 20 de grade.

Deja se făcuse ora 16, am făcut repede niște cumpărături, o omletă bună, ne-am așezat hainele pentru ziua următoare, am aflat de schimbarea traseului de cursă și a distantei din cauza condițiilor meteo (ninse mult prea mult), deci mai mult de alergat și tot așa pâna ce ne-am pus la somn. Și am dormit excelent!!! Ne-am trezit plini de energie, liniștiti, însoriți și la propriu și la figurat, pregătiți să fugim prin munți și să ne bucurăm împreună de ei și de noi! 😊

Ce a urmat, e o poveste, ca de n-ar fi nu s-a povesti, vorba aceea! Ne-a cuprins imediat atmosfera de la start, muzica, emoțiile fiecăruia, am simțit că trăim cu adevărat ceva special! Am simțit că trăim! Am pornit și ne-am mai oprit după 6 ore și 28 de minute, eu cu lacrimi în ochi, pe de o parte de bucurie că am reușit, pe de altă parte de frustrare că nu se mai termina o data! Am alergat fiecare coborâre, pe urcări am mers cât am putut de sprinten, ne-am minunat de liniștea muntelui, de cascade, de soarele care parcă ne îmbrățișa.

Am simțit ca la fiecare alergare montană o libertate imensă și o conexiune cu natura peste cuvinte! Simțeam că zbor! M-am minunat și m-am bucurat! A fost o zi superbă! Da, cu toată greutatea dată de urcările interminabile, de coborârile tehnice, unele dintre ele cu scări atipice din lemn, de faptul că din 25 de km, s-au făcut peste 30, cu neputința din ultimii 5 km când tot ce auzeam din minte era să mă opresc, de ce fac asta, ce-mi trebuia mie etc, etc!

Aș pleca mâine din nou să repet experiența, pentru că dincolo de alergare, este vorba despre a sta cu tine, a te descoperi, despre a vedea cât de mult mai poți când crezi că nu mai poți deloc, despre a te bucura de un Snickers healthy (curmale umplute cu peanut butter și date prin ciocolată) făcute de acasă cu drag, despre a face ceva pentru sufletul tău, despre a te bucura la trecerea liniei de finish cu persoana iubită. Am plecat până la urmă ca să vedem împreună un loc nou, printr-o activitate pe care o iubim, în natura care ne iubește și ne oferă tot ce avem nevoie!

Sunt profund recunoscătoare pentru această experiență de neuitat!

PS: Apropos de linia de finish când am ajuns noi, aproape ultimii, nu prea mai era nimic de mâncare, tot ce am găsit au fost niște chipsuri și niște mere și au fost cele mai bune din viața mea, mai ales că nu mai mâncasem chipsuri de ani de zile.

I am a cookie, and I stayed hard!🍪