Despre familie și firul vieții

Toți avem bunici, părinți și ne putem conecta cu ei, indiferent dacă mai sunt sau nu în viață. Dar sigur că, atunci când ai propriile amintiri, e mai ușor; totul are gust, de dulceață, de plăcinte, de Crăciun, de mucenici… sau poate mai sărat? E gustul de acasă oricum ar fi.

De aceea mă consider foarte norocoasă. Încă îi am aproape, în viață! Încă am parte de momente cu ei!

Nici nu mai contează cum e fiecare, ce face, ce nu face; sunt acolo și e de ajuns.

Mă bucur că pot acum să simt asta din ce în ce mai bine, cu toată inima! Pot să văd pe fiecare în parte așa cum este, unic, irepetabil, cu propria poveste, cu toate părțile, luminoase și întunecate, cu luptele și bucuriile lui.

Am început să le văd și să le accept la mine; așadar, exteriorul doar îmi oglindește prin ei tot ce este înăuntru: lumină, întuneric, zbatere, bucurie, putere, vulnerabilitate, judecată, tristețe, durere, soare…

Am simțit să scriu despre ei și de fapt despre cum mă simt eu în raport cu familia mea în ultima vreme, pentru că am tot lucrat în ultimii ani și am ajuns în momente de conștientizare profundă a faptului că vin și eu de undeva, că am în spate o linie de strămoși, care m-au adus până aici și care, prin bucuria mea de acum, prin aducerea mea aminte, zâmbesc undeva și consolidează iubirea în interiorul meu.

Și bunicii noștri au fost copii, și părinții noștri au fost copii, “Cu nevoi, cu iubire de dat,/Cu șotroane de jucat.”, cum scriam într-o poezie, și, deși adesea nu putem vedea, au făcut tot ce au putut și știut ei mai bine pentru noi.

Am fost surprinsă recent să descopăr că iubirea nu se simte doar liniștit, ca o plinătate interioară așezată și domoală. Uneori poate năvăli cu puterea unei cascade și poate aduce toată forța naturii într-un corp uman.

Dintr-o dată, interiorul se expandează și devine un spațiu infinit, în care încap un munte, o cascadă, cerul întreg. Iar în inima mea încep să bată și inimile lor, ale celor dragi, bunici și străbunici, pe care îi simt din ce în ce mai aproape.

Ce frumos e să te lași surprins și cuprins de ceea ce apare.

Respect călătoria fiecăruia dintre noi și sunt tare recunoscătoare să am parte de întâlniri între 4 generații, legate printr-un fir invizibil și totuși incredibil de puternic: firul vieții!

Am scris acum 3 ani o poezie tot despre firul vieții , am adăugat-o și pe ea pe blog. O găsești aici: Rădăcini.

Scris la 12 Martie 2026